În România, mârlănia și prostia sufocă monarhia
Normal ar fi fost ca, după revoluția anticomunistă din 1989, când întregul popor credea că se termină cu comunismul, să fie chemat din exil Majestatea Sa Regele Mihai I al României. Ar fi trebuit să fie primit cu onoruri militare și să înceapă un proces de reconciliere națională și de revenire la fireasca noastră normalitate.
Nu s-a întâmplat așa, pentru că așa-zisa revoluție a fost, de fapt, o revoltă populară spontană, fără lideri, deturnată de comuniștii care au preluat puterea.
Chiar dacă timp de două zile (23 și 24 decembrie) comuniștii au fost debusolați și s-au luptat între ei, situația s-a liniștit când grupul „revoluționarului nr. 1” (compus din trădători și oportuniști) a decapitat conducerea loialiștilor naționaliști, printr-un simulacru de proces și execuția din 25 decembrie. Acest fapt a forțat singura soluție acceptată de comuniștii ambelor tabere: colaborarea.
Competiția dintre aceste două grupuri a continuat și a devenit mai vizibilă în timpul președinției lui Traian Băsescu și în alegerile prezidențiale din 2024. Am spus trădători, pentru că aceiași comuniști, cu doar 2-3 zile înainte de revoltă, îl pupau „peste tot” pe Ceaușescu. Și am spus oportuniști, pentru că același grup de comuniști s-a cățărat la conducerea revoltei pentru a sabota și a deturna direcția propusă de inițiatori în „Proclamația de la Timișoara”, gândită și scrisă în cadrul Societății Timișoara, condusă de George Șerban.
Ca urmare, elita politică comunistă (loialiștii naționaliști și oportuniștii trădători) a rămas aproape intactă; trebuia doar restructurată sub o altă etichetă. Totul trebuia făcut în cea mai mare grabă (noua constituție, referendumul, alegerea președintelui), înainte ca poporul, ieșit la lumină din bezna comunismului, să se dezmeticească. Trebuia acționat înainte de a se pune în discuție revenirea la monarhia constituțională, înlăturată de bolșevicii sovietici care au ocupat România în 1944, și înainte de a se discuta modul în care aceasta a fost înlăturată pentru a instaura Republica Populară.
Toate acestea s-au întâmplat pentru că comuniștii știau că, deși aveau o putere legală, erau nelegitimi, iar normalitatea ar fi însemnat revenirea la monarhia constituțională.
Problema monarhiei a fost invocată o singură dată, întâmplător, când Ion Iliescu a spus la TV, „în gura mare”, că dorește un sistem ca în Suedia. După aceea – probabil un apropiat i-a atras atenția: „Măi, prostule, tu nu știi că Suedia e monarhie constituțională?” – nu a mai repetat niciodată această idee.
Frontul Salvării Naționale (FSN), compus în mare măsură din nomenclaturiști comuniști, a fost laboratorul de restructurare a puterii politice. Dezbaterile din FSN erau conduse de „modestul” trădător comunist Iliescu, ultimul de pe lista membrilor fondatori: „și ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, EU”.
Comuniștii din sală și Iliescu colaborau, dirijau și forțau desfășurarea lucrărilor în direcția hotărâtă în prealabil de ei. De exemplu, când s-a pus problema sărbătorilor naționale, un bărbat a propus ziua de 10 Mai, Ziua Independenței Naționale, spunând: „Ce facem cu tradiția, domnilor!”. Au început vociferări și discuții contradictorii, moment în care Iliescu a intervenit: „Să lăsăm asta în seama istoricilor”. Decizia finală a fost luată de comuniști cu ușile închise, nu se știe când.
Uneori, Iliescu declara votat un anumit punct înainte de a fi discutat, profitând de dezordinea provocată în sală de colaboratorii săi. La un moment dat, Ticu Dumitrescu (R.I.P.) a contestat aprobarea unui punct, s-a dus la masa prezidiului și i-a spus lui Iliescu: „Ați forțat validarea acestui punct”.
Din păcate, oamenii cu bun-simț, bine intenționați și adevărați patrioți, precum Ana Blandiana, Petre Mihai Băcanu și alții câțiva, văzând că FSN-ul nu este ceea ce ar trebui să fie, dezamăgiți, dezgustați și aflați în minoritate, s-au retras.
Astfel a fost creată noua structură, de o legalitate asemănătoare celei din 30 decembrie 1947, dar fără sprijinul trupelor sovietice. Metodele folosite de comuniști pentru a prelua puterea au fost tipice dictaturilor: lingușeli, viclenie, minciună, dezinformare, șantaj și forță brută. Mineriada a fost un exemplu de minciună, propagandă și forță brută. Comuniștii și-au zis: „Dacă tinerii mai ageri la minte dezaprobă ce facem, nicio problemă; mințim, mințim și iar mințim, și ne vor crede și minerii, și chiar unii bucureșteni, care îi vor aplauda”. Și așa a fost, pentru că nedreptatea este susținută prin minciuni!
Teama comuniștilor de monarhie a fost și este precum teama diavolului de tămâie, pentru că valorile morale ale monarhiei și ale comunismului sunt diametral opuse.
I-au interzis intrarea în țară Majestății Sale Regelui Mihai de zece ori, de parcă România era țara lui mă-sa și a lui ta-su. Iliescu spunea: „nu este momentul”, apoi se retrăgea viza, „dați-i voie, ba nu-i dați voie, întoarceți-l din drum” etc. Să nu uităm, era vorba de M.S. Regele Mihai, un erou național care a salvat România de la distrugere totală – cum ar fi arătat țara după ce pe teritoriul ei s-ar fi luptat România, Ungaria și Germania contra SUA, Franței, Marii Britanii și URSS? – și nepot al Majestăților Lor Regele Ferdinand și Regina Maria, care au unit toată suflarea românească în hotarele României Întregite.
Convinși că au situația sub control, după 45 de ani de propagandă comunistă și știind că nu mulți cunosc adevărul istoric, Iliescu și colaboratorii au „binevoit” să accepte o vizită de 48 de ore, cu condiții, bineînțeles, una dintre ele fiind să nu țină nicio cuvântare.
Intenția a fost, desigur, de a testa popularitatea Regelui. La vizita din 1992, cu ocazia Sfintelor Sărbători de Paști, românii au uimit și au câștigat admirația întregii lumi civilizate pentru afirmarea fără opreliști a fidelității dintre popor și suveran, după atâția ani. Toți cei care cunosc istoria adevărată știu că despărțirea a fost forțată, tristă și nedorită, iar comunismul ne-a fost băgat pe gât de bolșevicii sovietici, cu acordul tacit al aliaților.
Conform zvonurilor din ambasadele de la București, comuniștii au fost realmente speriați de iubirea și atașamentul reciproc dintre Suveran și Popor. „Albi la față și negri în suflet” de necaz, nu le venea să creadă cum, după 45 de ani, Regele Mihai putea fi atât de iubit, iar ei, comuniștii, să fie în continuare la fel de detestați. Ura și invidia lor nu au mai avut margini, mai ales că nu au niciun argument împotriva monarhiei sau în apărarea lor.
După vizita din 1992, conducerea politică a făcut constant și sistematic eforturi de a banaliza, uza și submina monarhia și Casa Regală. Au folosit fiecare ocazie pentru a continua, „în șoaptă”, poziția subversivă față de adevărul istoric și realizările monarhiei, ajungând până la a nega ziua de 10 Mai ca Zi a Independenței Naționale. Au continuat astfel, fără cel mai elementar bun-simț, linia ideologică din 1948, când, la Ateneul Român, Emil Bodnăraș (dezertor și agent NKVD) spunea că: „Opera începută la 9 Mai 1877 și-a găsit pentru noi desăvârșirea la 9 Mai 1945, ambele date simbolizând jertfa comună a soldaților ruși și români.”
Pentru că nu au putut înlătura brutal Casa Regală (ca în 1947), au ales calea vicleniei și a prefăcătoriei, ca orice mârlan care susține minciuna împotriva adevărului.
În timp ce subminau și se străduiau să infiltreze Casa Regală, au prezentat retrocedarea unor proprietăți ca pe o favoare, când, de fapt, acestea aparțineau familiei regale și trebuiau restituite conform legii, așa cum s-a întâmplat și în cazul altor proprietari. Castelul Peleș a fost construit cu banii personali ai Regelui Carol I, moștenirea sa din casa de Hohenzollern, și a fost moștenit pe rând de Regele Ferdinand și apoi de Regele Mihai. Retrocedarea proprietăților nu a fost nicio favoare!
Cu aportul, conștient sau inconștient, al unora din anturaj, demonetizarea Casei Regale a avut loc și la întoarcerea definitivă în țară a Majestății Sale, în 1997, când nu a fost admis niciun protocol, fiind primit doar de câteva persoane la aeroport, ca și cum s-ar fi strecurat în țara sa pe ușa din dos. Unii din anturaj au fost păcăliți, crezând în buna-credință a comuniștilor și într-o înțelegere civilizată. Aiurea. Oamenii care slujesc o dictatură nu cunosc acest limbaj.
Pas cu pas, „emanații” au subminat importanța Familiei Regale ca factor apolitic și unificator al națiunii. Principiul de guvernare al dictaturilor este „Divide et impera”. Comuniștii au divizat poporul și mișcarea monarhistă prin divizarea Familiei Regale și au continuat politica de minciuni pentru a menține sistemul republican impus de sovietici.
Aceleași persoane care au sugerat, direct sau indirect, ca A.S. Principele Radu să candideze la președinția României sunt vinovate și de scindarea Familiei Regale. Aceleași persoane au sabotat de la început integrarea A.S.R. Principelui Nicolae. Felul cum s-a procedat („ăsta e biroul tău și la revedere”) nu demonstrează bunăvoință, ci ostilitate. Principele Nicolae trebuia ghidat și însoțit de persoane loiale Casei Regale, nu lăsat singur, ca un tânăr leu înconjurat de hiene, în fața unei societăți încă pline de comuniști ostili.
În 2010, când am avut bucuria de a fi primit în audiență de Majestatea Sa Regele Mihai, am spus la un moment dat: „Majestate, cred că ar fi bine să vorbiți Parlamentului.” Doamna Constanța Iorga, care stenografia discuția, a intervenit: „Cum să vorbească Parlamentului, că România este Republică.” Nu a primit nicio replică, pentru că… „nu eram într-o ședință”.
Am înțeles frica comuniștilor față de un discurs al Regelui în Parlament, pentru că ei știu cum au ajuns la putere și cine are, de jure, legitimitatea de a fi șef al statului român. Conducerea unei dictaturi nu poate fi legitimă, iar legitimitatea ți-o dă istoria și poporul.
Când Klaus Iohannis a devenit președinte, s-a dus la Palatul Elisabeta. Când Vasile Blaga a devenit interimar, s-a dus la Palatul Elisabeta. Victor Ponta, Marcel Ciolacu, Ludovic Orban și mulți alți politicieni au vizitat și au acordat respectul cuvenit Casei Regale.
Este adevărat că, pentru prima dată, președintele ales, domnul Nicușor Dan, nu poate fi bănuit că a făcut parte din nomenclatura comunistă. Comuniștii și-au zis că acum e momentul să pretindă că am intrat în „normalitatea republicană”. Pentru a sublinia status quo-ul și a preciza o relație de vasalitate, aceleași persoane ostile monarhiei au sugerat ideea prezenței unui reprezentant al Palatului Elisabeta la învestirea sa.
O telegramă sau o felicitare publică nu era de ajuns? Trebuia să se sublinieze o relație de vasalitate? A devenit oficial Casa Regală vasală Republicii? Trebuia să se sublinieze că Alteța Sa Regală are preferințe politice? Speculațiile pot continua, dar intenția persoanelor „sfătuitoare” a fost clară.
Toți acești pași neinpspirați, dar nocivi ideii de monarhie, devin irelevanți dacă se revine la monarhia constituțională, ceea ce este posibil doar în cazul unei reconcilieri în cadrul Familiei Regale. Reconcilierea și sacrificiul de sine în slujba națiunii ar face din A.S.R. Principesa Margareta o importantă personalitate istorică. Un om trăiește o viață, dar un nume trăiește o veșnicie.
Regele nostru a fost un om fin, de înaltă moralitate, respectat de înalta societate londoneză, care are o scară de valori excepțională. În țară, dragostea Majestății Sale pentru popor și o viață de sacrificiu au fost răsplătite de comuniști prin lipsă de respect, minciună și nedreptate. Așa cum l-au tratat pe nepotul Regelui Ferdinand și al Reginei Maria, care au făurit România Mare, așa ar merita să fie tratați nepoții lor.
După 35 de ani de dezamăgiri, mă întreb dacă societatea noastră are materialul uman educat și conștient de răscrucea în care ne aflăm și de datoria morală pe care o avem față de înaintași și față de generațiile viitoare; dacă suntem pregătiți să înfruntăm mârlănia și prostia care ne „duc cu vorba și ne sufocă”.
Suntem unde suntem pentru că suntem un popor divizat de președinți și am asistat cu indiferență cum niște comuniști trădători și-au bătut joc de istoria, valorile, eroii și Familia noastră Regală, în timp ce se străduiesc și acum să împământenească Republica impusă de sovietici.
Pe scurt, palmaresul „emanaților” conduși de trădătorul de țară Iliescu, în 35 de ani de democrație selectivă, a fost distrugerea a 1800 de întreprinderi mari și mijlocii, iar de la zero datorii externe în 1989 s-a ajuns la datorii de 160 de miliarde de euro (unii susțin că cifra este mai mare). Au emigrat în jur de 7 milioane de cetățeni, punând România pe locul 2 în lume, după Siria, în topul emigrărilor. Majoritatea au fost persoane iubitoare de dreptate, harnice și cu potențial, dornice să contribuie la dezvoltarea democratică a țării.
Paul Puiu Todoran
Foto: Regele Mihai, întâmpinând pe Regina-Mamă Elena la Jimbolia, în septembrie 1940
